Un brașovean, nominalizat la unul dintre cele mai prestigioase premii de leadership din lume

 

Un brașovean, nominalizat la unul dintre cele mai prestigioase premii de leadership din lume

de Claudiu Oteleanu

 

La 30 aprilie 2026, am primit un email pe care, sincer, nu mă așteptam să îl primesc. Expeditorul era Alan Stoga, președintele Fundației Tällberg din Stockholm și New York. Mesajul era scurt, direct și — pentru mine — copleșitor: fusesem nominalizat la Tällberg-SNF-Eliasson Global Leadership Prize, unul dintre cele mai respectate premii internaționale de leadership din lume.

Nu știu cine m-a nominalizat. Am, totusi, niste banuieli. Procesul este anonim și deschis oricui, de oriunde din lume. Cineva, undeva, a considerat că munca mea de peste trei decenii merită atenția unui juriu global. Asta, în sine, este deja un premiu.

 

Ce este Fundația Tällberg și de ce contează

Fundația Tällberg a fost înființată în 1981 în Suedia, cu o misiune simplă și ambițioasă în același timp: să identifice, să onoreze și să conecteze lideri remarcabili din întreaga lume — oameni care înțeleg provocările societăților noastre, care își asumă riscuri și care, mai presus de toate, produc impact real.

Premiul care îi poartă numele — Tällberg-SNF-Eliasson Global Leadership Prize — este co-finanțat de Fundația Stavros Niarchos (SNF), una dintre cele mai mari organizații filantropice private din lume, care a investit aproape 4 miliarde de dolari în peste 3.000 de organizații din 135 de țări.

Premiul este acordat anual, iar fiecare câștigător primește un grant nerestricționat de 50.000 de dolari și o invitație în rețeaua globală Tällberg de lideri.

Dar nu banii contează cel mai mult. Contează compania. Printre câștigătorii din anii anteriori se numără diplomați, jurnaliști, oameni de știință, activiști și antreprenori sociali din Columbia, Costa Rica, India, SUA, Rusia, Uganda, Sri Lanka, Finlanda și multe alte țări.

Niciun român nu a câștigat până acum. De fapt, niciun român nu apare în vreo listă publică de finaliști sau câștigători din cei 11 ani de existență ai premiului.

Asta face ca această nominalizare să fie, poate, o premieră națională.

 

Cine sunt eu și de ce am fost nominalizat

Nu este ușor să vorbești despre tine însuți fără să pari arogant sau, dimpotrivă, fals modest. O să încerc să fiu pur și simplu.

Am 57 de ani și trăiesc în Brașov de când mă știu. Am parcurs, în paralel, trei cariere care par să nu aibă nicio legătură între ele — și tocmai asta, cred, a atras atenția cuiva.

Sunt inginer ,  am finalizat doctoratul în Știința și Ingineria Materialelor la Universitatea Transilvania Brașov și am predat timp de peste 30 de ani în învățământul tehnic și gimnazial din județul Brașov. Știința m-a învățat să gândesc sistematic, să caut dovezi, să nu accept răspunsuri comode.

Sunt jurnalist , am lucrat în radio timp de peste 30 de ani, de la Radio UNU și până la Antena 1 Brașov, Radio DJ și Radio 21. Am fost reporter, redactor șef, director de programe, director general. Astăzi am un  podcast propriu pe YouTube – JOC DE CUVINTE cu Claudiu Oteleanu, un blog : claudiuoteleanu.blogspot.com si un radio on line: www.radiojoyart.ro.

Jurnalismul m-a învățat să ascult, să traduc realități complexe în limbaj uman, să nu mă tem să spun adevăruri incomode.

Sunt autor — am publicat 14 cărți între 2014 și 2025, de la analize geopolitice și sociale până la trilogia Managementul Haosului și volume de poezie. Scrierea m-a învățat că orice idee, oricât de complicată, poate fi comunicată simplu dacă o înțelegi cu adevărat.

Și sunt lider civic — președinte sau vicepreședinte în 8 organizații neguvernamentale de-a lungul timpului, inclusiv Federația Județeană a Organizațiilor Neguvernamentale de Tineret Brașov. Am coordonat proiecte europene, am reprezentat tineri și comunități, am crezut și cred în continuare  că societatea civilă este coloana vertebrală a oricărei democrații sănătoase.

Acum studiez și dreptul, la 57 de ani, pentru că mi-am dat seama că înțelegerea si aplicarea legii este esențială pentru oricine vrea să schimbe ceva în mod durabil.

 

Ce urmează

Procesul Tällberg este riguros și îndelungat. Nominalizarea mea va fi evaluată de echipa fundației și de un pre-juriu de lideri globali.

 În septembrie, finaliștii vor fi contactați pentru interviuri. Câștigătorii — maximum trei — vor fi anunțați în noiembrie 2026 și celebrați la o ceremonie globală în 2027.

Nu știu dacă voi ajunge finalist. Nu știu dacă voi câștiga. Dar știu că simpla nominalizare — primul român confirmat public în această competiție,  spune ceva important: că se poate face muncă de impact global și de la Brașov, și din România, și fără să ai în spate instituții mari sau bugete uriașe.

Se poate face cu consecvență, cu curaj și cu convingerea că fiecare om, în locul lui, poate contribui la o lume puțin mai bună.

 

Un gând pentru cei care citesc

Dacă ești din Brașov, din România, sau oriunde în lume  și ai în jurul tău oameni care fac lucruri remarcabile, care schimbă comunități, care refuză să accepte că lucrurile nu pot fi altfel,  nominalizează-i.

Procesul Tällberg este deschis oricui, gratuit, online. Poate că liderul care merită să fie recunoscut global stă chiar lângă tine.

Eu am fost norocos că cineva a crezut că merit să fiu văzut. Poate e rândul tău să faci același lucru pentru altcineva.

 

Claudiu Oteleanu este doctor inginer, jurnalist, autor și lider civic din Brașov. A publicat 14 cărți și activează în societatea civilă de peste 30 de ani. Contact: claudiuoteleanu@yahoo.com

 

Există tablouri care se văd. Și există tablouri care te urmăresc toată viața.

 

Există tablouri care se văd.

Și există tablouri care te urmăresc toată viața.

Cu mulți ani în urmă, într-o expoziție din New York, am văzut pentru prima dată chipul acela misterios — inspirat din celebra lucrare La Scapigliata a lui Leonardo da Vinci. Nu era un portret obișnuit. Era o stare. O liniște. O introspecție. Un chip neterminat, dar tocmai de aceea profund.

Se spune că, prin această lucrare, Leonardo a vrut să arate că frumusețea nu stă în perfecțiune, ci în sugestie, în ceea ce rămâne nespus, în misterul care nu se închide niciodată într-un contur final.
Un chip care pare să se nască din lumină și să rămână suspendat între gând și vis.

Mi-a plăcut enorm acel tablou. Poate prea mult. Și cineva a observat asta.

În 2008,  Alex Diaconu mi-a făcut un cadou care nu era doar un obiect, ci un mare gest de prietenie, a pictat pentru mine propria lui interpretare a acelui chip care mă impresionase la New York.

Nu doar că l-a pictat, dar a și filmat momentul în care îl crea.
La începutul clipului stă scris simplu:
„Pentru Claudiu”
Iar la final:
„La mulți ani – 2008”

De atunci, tabloul stă pe peretele biroului meu. A văzut multe nopți târzii, multe gânduri, multe începuturi și multe îndoieli. Nu s-a mutat niciodată.

Uneori, când îl privesc, îmi amintesc ce a vrut, probabil, să spună Leonardo, că omul nu este niciodată terminat. Că suntem mereu în lucru.
Că frumusețea adevărată nu este cea perfectă, ci cea vie.

Și mai îmi amintesc ceva, că prietenia,  nu se declară în cuvinte mari, ci în gesturi simple, făcute la momentul potrivit.

Mulțumesc, Alex Diaconu.

Pentru tablou. Pentru atenție. Pentru faptul că ai înțeles cât de mult mi-a plăcut acel chip văzut, cândva, într-o expoziție din New York.

Unele cadouri se uită. Altele rămân pe perete… o viață întreagă!

 

Pentru cei care au fost și nu mai sunt.

    Pe 3 mai vorbim despre libertatea presei. 

    Despre dreptul de a spune ce gândești, de a întreba, de a scrie și de a nu tăcea. Dar ziua aceasta ar trebui să fie și un moment în care să ne uităm în urmă și să ne amintim de cei care au făcut această meserie înaintea noastră și care nu mai sunt astăzi printre noi.

    Au fost oameni care au trăit în redacții, în studiouri, pe teren, în grabă și în tensiunea zilnică a meseriei. Oameni care au învățat să caute știrea, să verifice informația și să spună lucrurilor pe nume, chiar și atunci când nu era comod sau ușor.

    Ne gândim astăzi la Daniela Popa, la Elena Cristian, la Lucian Dobrin, la Ioana Gosman, la Marius Coca, la DJ Remus, la Anton Chivu, la Călin Armașu, la George Jipa, la Răzvan Semănaru, la Rudi, și la mulți, mulți alții pe care poate i-am uitat din grabă, dar nu din lipsă de respect.

    Fiecare dintre ei a lăsat ceva în urmă: o emisiune, o fotografie, un reportaj, o voce pe care oamenii o recunoșteau, un stil, o amintire. Au făcut parte din viața orașului, din viața radioului, din viața presei locale și naționale. Au fost acolo când se întâmpla ceva important și au fost acolo când nimeni nu se uita.

    Meseria de jurnalist nu este una ușoară. Nu a fost niciodată. Este o meserie care cere timp, nervi, curaj și uneori sacrificii pe care nu le vede nimeni. Dar este și o meserie care lasă urme, pentru că presa nu înseamnă doar informație. Înseamnă memorie.

    Momente ca acesta, Ziua Libertății Presei, ar trebui să ne ajute să ne amintim de ei și să-i pomenim. Să le rostim numele, să le spunem poveștile și să le ducem mai departe munca. Nu din obligație, ci din respect.

    Pentru că, într-un fel, fiecare dintre noi care scrie, vorbește sau întreabă astăzi continuă drumul început de ei.

    Nu putem să-i aducem înapoi. Dar putem să nu-i uităm.

    Și poate că acesta este cel mai important lucru pe care îl putem face de 3 mai,  să ne oprim o clipă, să ne amintim de cei care au fost și să spunem, simplu și sincer:

Vă mulțumim.

 

3 Mai 2026, Ziua Libertății Presei, la „Joc de cuvinte cu Claudiu Oteleanu”

 

Pe 3 mai, lumea marchează Ziua Mondială a Libertății Presei, o zi dedicată reflecției asupra libertății de exprimare, responsabilității jurnalistice și memoriei celor care au plătit prețul adevărului spus public.

UNESCO, amintește că această zi este, deopotrivă, un semnal către guverne privind obligația respectării libertății presei și un moment de solidaritate cu jurnaliștii și instituțiile media supuse presiunilor.

În acest context, podcastul „Joc de cuvinte cu Claudiu Oteleanu” a adus la aceeași masă oameni veniți din zone diferite ale vieții publice: scriitori, jurnaliști, profesori, artiști, muzicieni, oameni de cultură, avocați, activiști civici și reprezentanți ai societății civile.

Invitații au vorbit despre libertatea de exprimare nu ca despre o formulă festivă, ci ca despre o responsabilitate concretă: aceea de a avea curajul să gândești, să spui, să întrebi și să nu accepți tăcerea impusă.

Mircea Brenciu, scriitor, poet și jurnalist brașovean, membru al Uniunii Ziaristilor Profesionisti din România, reprezintă una dintre vocile culturale importante ale Brașovului. Biblioteca Județeană „George Barițiu” îl prezintă ca jurnalist cu activitate în presa locală și națională și notează primirea sa în Uniunea Scriitorilor din Romania,  în 1999. Prezența sa în podcast a adus perspectiva omului pentru care cuvântul scris rămâne o formă de verticalitate.

Cornel Tătaru, profesor de dans cu atestat World Dance Council, arbitru internațional WDC, președinte al Ligii Dansatorilor din România și examinator oficial WDC pentru dansurile sociale, a completat discuția dintr-o zonă aparent diferită, dar profund legată de libertate: expresia corporală. Prezentarea sa profesională confirmă experiența în Ballroom, Latin, American Smooth, Tango Argentinian, Disco Fox și dansuri sociale, precum și rolurile sale internaționale în lumea dansului.

Adrian Toth, președintele Asociației Culturale „Aurel A. Mureșianu” din Brașov, a adus dimensiunea memoriei culturale și civice. Activitatea asociației este legată de evenimente culturale, lansări de carte și recuperarea unor repere locale, inclusiv inițiative comemorative dedicate unor personalități și victime ale comunismului. Într-o zi dedicată libertății de exprimare, memoria devine ea însăși o formă de presă morală.

Florentin Cozmolici, jurnalist la Radio România Brașov și membru UZPR Brașov, a reprezentat vocea radioului public și a presei profesioniste. Prezența sa publică este legată de Radio România Brașov, iar presa locală îl menționează între oamenii de radio ai Brașovului.

Gabriel Nicolau, cunoscut publicului drept Gabi „Guriță” Nicolau, solist vocal asociat cu Krypton, Direcția 5 și Compact, a adus în podcast perspectiva artistului care știe ce înseamnă scena, publicul și libertatea de a cânta. Presa îl menționează ca solist cu o carieră de peste trei decenii și colaborări importante în muzica românească.

Tiberiu Foriș, prof. univ. dr. la Universitatea Transilvania din Brașov, poet și intelectual public, a adus dimensiunea academică a libertății de exprimare. Universitatea Transilvania îl prezintă ca profesor în cadrul Departamentului de Management și Informatică Economică, cu interese de cercetare în managementul resurselor umane, management comparat și proiecte europene.

Bibanu – Dan Popescu, muzician și reprezentant al zonei hip-hop, a adus vocea străzii, a ritmului și a exprimării directe. Presa îl prezintă ca rapper old-school al hip-hop-ului românesc, iar alte surse îl leagă de proiecte muzicale recente și de conceptul HipHopera.

Mircea Sorin Mircea, profesor din Brașov, a reprezentat zona educației. Sursele publice îl menționează ca profesor de geografie și fost director la Școala Gimnazială Prejmer, implicat în proiecte școlare și educaționale.

Alături de aceștia, dialogul a fost completat de Adrian Goldănescu, agent de turism internațional stabilit în Franța, Mari Munteanu, avocat în București și activist civic, Roxana Miron, poet și blogger independent, Monica Bodnar, jurnalist independent, activist civic și blogger din Prejmer, precum și de Claudiu Oteleanu, dr. ing., președinte al Federației Județene a Organizațiilor Nonguvernamentale de Tineret Brașov.

Această diversitate a invitaților a dat emisiunii exact sensul zilei de 3 mai: libertatea de exprimare nu aparține doar redacțiilor, ci tuturor celor care participă la viața cetății.

Ea se regăsește în articolul jurnalistului, în poemul scriitorului, în dansul profesorului, în cântecul muzicianului, în pledoaria avocatului, în lecția profesorului, în inițiativa civică și în vocea independentă a bloggerului.

Într-o epocă în care presa este tot mai des atacată, controlată, marginalizată sau înlocuită de zgomotul rețelelor sociale, o astfel de întâlnire are valoarea unui exercițiu de normalitate.

Nu s-a vorbit doar despre presă, ci despre dreptul omului de a nu fi redus la tăcere.

Iar „Joc de cuvinte cu Claudiu Oteleanu” a devenit, cu această ocazie, mai mult decât un podcast: a devenit o mică agoră brașoveană, în care libertatea de exprimare a fost privită nu ca un privilegiu, ci ca o datorie.

Pentru că presa liberă nu începe întotdeauna într-o redacție.
Uneori începe cu o întrebare spusă la timp.
Cu o voce care nu tace.
Cu un om care refuză să se conformeze.
Și cu o comunitate care încă mai crede că adevărul merită rostit.

 

Nominalizarea mea la Premiul Global de Leadership Tällberg-SNF-Eliasson 2026 . Fundatia Tällberg.

30 aprilie 2026


Dragă Claudiu,

    În numele Fundației Tällberg, am o adevărată plăcere să vă împărtășesc o veste: ați fost nominalizat la Premiul Global Leadership Tällberg-SNF-Eliasson 2026 .

    Ajuns la al doilea deceniu de decernare, Premiul recunoaște liderii care se ridică la înălțimea așteptărilor – oameni al căror curaj, creativitate, integritate și viziune globală îi echipează pentru a acționa decisiv în fața complexității secolului XXI. Nominalizarea dumneavoastră a fost obținută prin procesul nostru internațional deschis, care atrage candidaturi din fiecare regiune și sector al lumii.

    În lunile următoare, echipa noastră, un juriu preliminar și un juriu internațional vor analiza cu atenție toate nominalizările. Finaliștii vor fi contactați în septembrie pentru a participa la interviuri, iar până la trei câștigători ai premiului vor fi anunțați în noiembrie și premiați la un eveniment global în 2027. Fiecare câștigător primește o subvenție nerestricționată de 50.000 de dolari, posibilă datorită Fundației Stavros Niarchos (SNF), și o invitație de a se alătura rețelei globale de lideri a Tällberg care lucrează pentru un viitor mai bun.

    Vă mulțumim pentru conducerea pe care o aduceți deja lumii. Într-un moment în care gândirea nouă și acțiunile îndrăznețe nu au contat niciodată mai mult, suntem onorați să-i recunoaștem pe cei care cred că pot - și trebuie - să ajute la modelarea a ceea ce urmează.

Salutări,

Alan Stoga
Preşedinte
Fundația Tällberg

De când iepurele ataca omul în grădina cu varză? Proza scurta.

 

                        De când iepurele ataca omul în grădina cu varză

Nu era nimic spectaculos în Piața Sfatului în după-amiaza aceea.
Turisti cu telefoane ridicate, copii alergând după porumbei și o lumină de primăvară care făcea clădirile să pară mai vechi decât erau, dar mai liniștite decât meritau.

El stătea în față la “Fife to Go” și privea oamenii fără să-i vadă cu adevărat.
Avea aerul acela de om care nu e nici obosit, nici relaxat, ci pur și simplu prins într-un gând pe care nu-l poate termina. Telefonul a vibrat.

— Mai ești acolo?

A zâmbit fără să vrea. Nu pentru că întrebarea era importantă, ci pentru că vocea din spatele ei devenise, în timp, o prezență constant, ca un ceas care bate undeva în casă, chiar și când nu te uiți la el.

— Nu. Am plecat.

A urmat o pauză scurtă, apoi:

— Cu treabă? Sau de relaxare?

S-a uitat în jur, la oamenii care beau cafea și păreau liniștiți, și a răspuns aproape ironic:

— Par eu relaxat? … vreodată?

Nu știa de ce spusese asta. Poate pentru că oboseala devenise, de mult, starea lui normală. Apoi, fără să se gândească prea mult, a scris:

— Poate cu tine în brațe.

A fost una dintre acele replici care nu cer răspuns, dar îl provoacă.

Câteva minute nu s-a întâmplat nimic. Doar zgomotul orașului și senzația că viața trece pe lângă tine fără să te întrebe nimic.

— Nu sunt chestii simple, a scris el mai târziu. A pus punct și s-a oprit.
Pentru prima dată, a simțit că mesajul acela nu era despre probleme, ci despre ea.

— De ce plângi? a tastat.

Răspunsul a venit mai târziu, calm, aproape matur:

— Dacă nu e simplu… sper că poți rezolva.

A citit de două ori fraza și a înțeles ceva ciudat, nu era o întrebare, ci o formă de încredere. Apoi conversația a alunecat, cum se întâmplă uneori, într-o zonă absurdă.

— Cam de când? a întrebat ea.

A stat câteva secunde, cu telefonul în mână, și a scris:

— De când iepurele ataca omul în grădina cu varză.

Știa că nu va înțelege imediat. Știa că va întreba. Dar exact asta voia.

— Cred că vorbim de lucruri diferite…

A zâmbit.

— Poate speri.

— De când iepurele ataca omul în grădina cu varză,  asta nu o înțeleg.

Atunci a venit momentul adevărului. Nu dramatic. Nu solemn. Doar simplu.

— Adică,  dintotdeauna…doar  de un timp, ai apărut tu.

A trimis mesajul și a simțit, pentru o clipă, că a spus ceva ce nu mai putea retrage. Telefonul a tăcut câteva minute. Orașul continua să respire, oamenii să treacă, porumbeii să se ridice în aer.

Apoi a apărut răspunsul:

— Aha… la mine încă… nematerializată.

A izbucnit în râs, singur, în mijlocul pieței.

Pentru că, fără să știe, ea spusese exact ce simțea și el, că uneori oamenii apar în viața ta nu atunci când îi întâlnești, ci atunci când devii pregătit pentru ei.

Claudiu Oteleanu

Dialogând cu Dumnezeu! Proza scurta.

 

Dialogând cu Dumnezeu

Când voi învăța eu destul despre relații ca să fiu în stare să le armonizez?
Există vreo modalitate de a fi fericit într-o relație?
Oare este nevoie ca relațiile să te solicite în permanență?

Nu trebuie să înveți nimic despre relații. Trebuie doar să demonstrezi ceea ce știi deja.

Există o modalitate de a fi fericit într-o relație, iar aceasta este să folosești relațiile pentru scopul pentru care au fost destinate și nu pentru scopurile pe care li le-ai atribuit tu.

Relațiile te solicită în mod constant, te cheamă în mod constant să creezi, să exprimi și să trăiești experiența unor aspecte din ce în ce mai grandioase despre tine însuți, a unor viziuni din ce în ce mai mărețe despre tine însuți, a unor versiuni din ce în ce mai magnifice despre tine însuți.

Nicăieri în altă parte decât într-o relație nu poți face acest lucru mai imediat, mai cu impact și mai curat. De fapt, fără o relație, nu poți să o faci deloc.

Numai printr-o relație cu alți oameni, locuri și evenimente poți să exiști în univers ca o cantitate notabilă, ca un ceva identificabil.

Amintește-ți că tu nu exiști în absența altcuiva sau a altceva. Tu ești ceea ce ești în relație cu un alt lucru care nu este. Așa stau lucrurile în lumea relativului, în opoziție cu lumea absolutului, unde locuiesc Eu.

Odată ce ai înțeles clar acest lucru, odată ce l-ai aprofundat, binecuvântezi în mod intuitiv absolut fiecare experiență, orice întâlnire umană și, în special, relațiile umane personale, pentru că le vezi ca fiind constructive în cel mai înalt sens.

Dar vezi că ele pot fi folosite, trebuie să fie folosite, sunt folosite,  chiar dacă vrei sau nu, pentru a-L construi pe Cine Ești Tu cu Adevărat.

Această construcție poate fi o creație magnifică a propriului tău spirit conștient sau o configurație strict întâmplătoare. Tu poți să alegi să devii persoana care a rezultat pur și simplu din ceea ce s-a întâmplat sau poți să alegi să fii și să faci ceva legat de ceea ce s-a întâmplat.

Doar în prima situație creația Sinelui devine conștientă. Doar în a doua experiența devine realizată. Binecuvântează deci fiecare relație și consider-o pe fiecare ca fiind specială, ca fiind un dar sacru.

Este foarte romantic să spui că tu erai „un nimic” până când a apărut acea persoană specială în viața ta, dar aceasta nu este adevărat.

Ba chiar mai rău — îi atribui acelei persoane cea mai înaltă ocazie a vieții tale: de a crea și a produce experiența celei mai înalte conceptualizări a celuilalt.

Scopul unei relații nu este de a avea o altă persoană care să te desăvârșească, ci de a avea pe cineva cu care să împărtășești desăvârșirea ta.

Lasă fiecare persoană din interiorul relației să-și facă griji nu în legătură cu celălalt, ci numai în legătură cu propriul Sine. Aceasta pare o învățătură ciudată, deoarece vi s-a spus că, într-o relație de cea mai înaltă calitate, trebuie să-ți faci griji numai pentru celălalt.

Adevăr vă spun: o relație eșuează din cauza concentrării voastre asupra celuilalt, a obsesiei voastre pentru celălalt.

Cum este celălalt?
Ce face celălalt?
Ce are celălalt?
Ce spune celălalt?
Ce vrea?
Ce cere?
Ce gândește?
Ce speră?
Ce plănuiește?

Maestrul înțelege că nu contează ce face sau spune celălalt. Singurul lucru care contează este ce ești tu față de toate aceste lucruri.

În asta constă paradoxul relațiilor umane:
tu nu ai nevoie de o anumită persoană pentru a experimenta pe deplin Cine Ești Tu cu Adevărat, dar fără o altă persoană nu ești nimic.

Într-o relație, cel mai important lucru nu este ceea ce face celălalt, ci ceea ce alegi tu să fii în raport cu ceea ce face celălalt. Tu nu reacționezi la ceea ce face celălalt pentru că el te obligă să reacționezi, ci pentru că tu alegi să reacționezi. Alegerea ta definește cine ești.

Adevărata întrebare într-o relație nu este:
„Ce face celălalt?”

ci:
„Cine sunt eu în raport cu ceea ce face celălalt?”

Aceasta este întrebarea fundamentală a oricărei relații.

Majoritatea oamenilor nu o pun. Majoritatea oamenilor pun o altă întrebare:
„Ce pot face ca să schimb comportamentul celuilalt?” Dar aceasta nu este întrebarea care duce la creștere. Creșterea vine din răspunsul la prima întrebare.

Da, ceea ce cred, spun sau fac ceilalți te poate răni uneori. Nu este nimic greșit în asta. Nu este greșit să te simți rănit. Nu este greșit să simți durere. Nu este greșit să simți furie. Acestea sunt reacții umane.

Dar ceea ce faci după ce ai simțit aceste lucruri este ceea ce definește cine ești. Nu poți evita să simți. Dar poți alege cum să răspunzi la ceea ce simți.

Dacă cineva îți face rău, cel mai mic lucru pe care îl poți face este să oprești acel rău. Acest lucru este bun atât pentru tine, cât și pentru cel care îți face rău.
Pentru că, neoprit, răul continuă și, continuând, răul crește. A permite cuiva să continue să facă rău nu este o dovadă de iubire. Este o lipsă de iubire,  atât față de tine, cât și față de celălalt.

Spune adevărul tău. Spune-l clar. Spune-l complet. Spune-l fără să-l ascunzi. Trăiește-ți adevărul. Dar fii dispus să-l schimbi atunci când apar informații noi.

Un om întreg la minte și cu atât mai puțin Dumnezeu,  nu îți va cere niciodată să pretinzi că durerea nu există atunci când te doare.

Nu ți se cere să ignori durerea. Ți se cere să înțelegi sensul ei.

Relația este un instrument. Un instrument prin care îți creezi Sinele. Viața îți va oferi mereu ocazii să creezi cine ești. Nu este un proces de descoperire. Este un proces de creație. Tu nu descoperi cine ești. Tu alegi cine ești.

Și acum, să terminăm povestea asta cu o anecdotă.

— Hai să terminăm povestea asta cu o anecdotă, vrei?
— Bună idee! Știi vreuna?
— Eu, nu. Tu știi. Spune-o pe cea cu fetița care desenează un tablou.
— Aha. Bine.

Într-o zi, o mămică a intrat în bucătărie și și-a găsit fetița la masă, cu o mulțime de creioane colorate în jurul ei, foarte concentrată asupra unui tablou pe care îl desena.

— Ce desenezi tu acolo? a întrebat mămica.

— E chipul lui Dumnezeu, mămico! a răspuns fetița cea frumoasă, iar ochii îi străluceau.

— Scumpa mea, e foarte drăguț, dar vezi tu, nimeni nu știe cu adevărat cum arată Dumnezeu.

— Așa este, a ciripit fetița, dar dacă m-ai lăsa să-l termin…

E o anecdotă deosebită. Și știi care este partea ei cea mai frumoasă?

Faptul că fetița nu s-a îndoit niciodată că știa exact cum să Mă deseneze.

— Da.
— Acum o să-ți spun Eu o poveste cu care am putea termina.

A fost odată un om care, dintr-o dată, s-a trezit că își petrecea ore întregi în fiecare săptămână scriind o carte. Zi de zi, el se repezea la hârtie și creion, uneori chiar și în mijlocul nopții, ca să prindă fiecare gând inspirat. La un moment dat, l-a întrebat cineva ce face.

— Păi, a răspuns el, scriu o conversație foarte lungă pe care o am cu Dumnezeu.

— E foarte drăguț ce faci, a răspuns prietenul său binevoitor, dar vezi tu, nimeni nu știe cu adevărat ce ar spune Dumnezeu.

— Așa este, a zâmbit omul, dar dacă m-ai lăsa să termin…

 Claudiu Oteleanu